- de ce nu mă pricep la nostalgii
Şi uite că a început clasa a 12a. Sfârşitul unei ere, vai, atâtea prietenii şi amintiri, de acum, viaţa adevărată, ce frumos a fost, ce dor, nu te vom uita, să-mi scrii.
La sfârşitul oricărei etape, la sfârşitul oricărei excursii, la sfârşitul oricărei petreceri se pare că ne dăm seama cât de bine era. Ce uşor se lua zece la mate în generală. Ce frumoasă a fost clasa a 9a, ce descoperiri şi explozii de curaj. Ce simplu şi sincer vorbeam cu cutăriţă şi cum aveam să ţinem legătura până la bătrâneţe. Peste vreo 9 luni o să bocim pe umărul dirigăi, înecând-o în complimente şi superlative.
Nu mi se pare o chestie rea. Nerealistă, dar nu rea. Adunătura de oase de deasupra gâtului e programată să uite răul şi să exagereze binele, altfel am rămâne fixaţi pe prima durere de dinţi şi am zbiera până la sfârşitul lumii.
Doar că ne chinuim să credem că a fost perfect. Prietena mea cea mai bună nu avea defecte sau momente proaste. Petrecerile nu începeau plictisitor şi nu se terminau cu mahmureli urâte, gratuite. Nu am chiulit niciodată (sau, dimpotrivă, nu dădeam niciodată pe la ore – depinde cum priveşti), nu ne-am lăsat intimidaţi, nu ne-am simţit umiliţi, iar părul, părul ne stătea mereu ca în reclamele pentru şampon.
Să spunem asta altora e ipocrizie. Iar să o credem e neplăcut, pentru că ne oferă un standard de neatins. În plus, nu e obositor să gândeşti în metafore, clişee şi statusuri siropoase? “Acum, la sfârşit de drum”, “lumina amintirii”, “cu speranţă în suflet şi orizonturi noi în ochi”, vai, ah, etc.
acest punct de vedere nu vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar s-ar putea să nu lase o amintire destul de frumoasă.
