Mârlan

- de ce nu mă pricep la a mă face auzită

Îmi place de tata. Are un sistem eficient de a-şi rezolva problemele. Ţipă. Urlă, zbiară, se înroşeşte, se zvârcoleşte, înjură, “păi e posibil aşa ceva?”, “mă-ta de dobitoc”, “ţară de tâmpiţi”. De vreo doi ani, nici nu mai scoate bâta. Structura sa de 2-pe-2 (plus-minus, ce pierde pe înălţime câştigă pe lăţime), adăugată capacităţii sale vocale impresionante, e un argument convingător. Chiar dacă n-are dreptate.
Când a devenit mârlănia comportament standard? E normal să-ţi impui punctul de vedere la peste 100 decibeli? E adevărat, uneori vânzătoarea vorbeşte la telefon, funcţionara e nou angajată, iar tramvaiul, blocat în trafic. Nu poţi să zâmbeşti în faţa lenei, indiferenţei, incompetenţei. Şi te enervezi. Şi vrei să îţi comunici acest simţământ într-o formă convingătoare.
Şi evoluţia? Societatea? Acum mii de ani, justiţia şi politeţea se limitau la a căuta o piatră destul de mare. Acum putem contstrui clădiri de sute de etaje, putem comunica instantaneu peste distanţe planetare, putem comprima ore de sunet şi imagine în cutii cât un mănunchi de frunze; cum de nu putem să ne controlăm tonul şi limbajul?
Sau e, să zicem, o întoarcere la natură? O revenire la origini? Păi atunci hai înapoi în copaci. Să zbierăm liniştiţi. Pădurile izolează fonic.

acest punct de vedere nu vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar se pare că e mai eficientă abordarea verbală vag articulată.