Melancolic

- de ce nu mă pricep la nostalgii

Şi uite că a început clasa a 12a. Sfârşitul unei ere, vai, atâtea prietenii şi amintiri, de acum, viaţa adevărată, ce frumos a fost, ce dor, nu te vom uita, să-mi scrii.
La sfârşitul oricărei etape, la sfârşitul oricărei excursii, la sfârşitul oricărei petreceri se pare că ne dăm seama cât de bine era. Ce uşor se lua zece la mate în generală. Ce frumoasă a fost clasa a 9a, ce descoperiri şi explozii de curaj. Ce simplu şi sincer vorbeam cu cutăriţă şi cum aveam să ţinem legătura până la bătrâneţe. Peste vreo 9 luni o să bocim pe umărul dirigăi, înecând-o în complimente şi superlative.
Nu mi se pare o chestie rea. Nerealistă, dar nu rea. Adunătura de oase de deasupra gâtului e programată să uite răul şi să exagereze binele, altfel am rămâne fixaţi pe prima durere de dinţi şi am zbiera până la sfârşitul lumii.
Doar că ne chinuim să credem că a fost perfect. Prietena mea cea mai bună nu avea defecte sau momente proaste. Petrecerile nu începeau plictisitor şi nu se terminau cu mahmureli urâte, gratuite. Nu am chiulit niciodată (sau, dimpotrivă, nu dădeam niciodată pe la ore – depinde cum priveşti), nu ne-am lăsat intimidaţi, nu ne-am simţit umiliţi, iar părul, părul ne stătea mereu ca în reclamele pentru şampon.
Să spunem asta altora e ipocrizie. Iar să o credem e neplăcut, pentru că ne oferă un standard de neatins. În plus, nu e obositor să gândeşti în metafore, clişee şi statusuri siropoase? “Acum, la sfârşit de drum”, “lumina amintirii”, “cu speranţă în suflet şi orizonturi noi în ochi”, vai, ah, etc.

acest punct de vedere nu vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar s-ar putea să nu lase o amintire destul de frumoasă.

Mârlan

- de ce nu mă pricep la a mă face auzită

Îmi place de tata. Are un sistem eficient de a-şi rezolva problemele. Ţipă. Urlă, zbiară, se înroşeşte, se zvârcoleşte, înjură, “păi e posibil aşa ceva?”, “mă-ta de dobitoc”, “ţară de tâmpiţi”. De vreo doi ani, nici nu mai scoate bâta. Structura sa de 2-pe-2 (plus-minus, ce pierde pe înălţime câştigă pe lăţime), adăugată capacităţii sale vocale impresionante, e un argument convingător. Chiar dacă n-are dreptate.
Când a devenit mârlănia comportament standard? E normal să-ţi impui punctul de vedere la peste 100 decibeli? E adevărat, uneori vânzătoarea vorbeşte la telefon, funcţionara e nou angajată, iar tramvaiul, blocat în trafic. Nu poţi să zâmbeşti în faţa lenei, indiferenţei, incompetenţei. Şi te enervezi. Şi vrei să îţi comunici acest simţământ într-o formă convingătoare.
Şi evoluţia? Societatea? Acum mii de ani, justiţia şi politeţea se limitau la a căuta o piatră destul de mare. Acum putem contstrui clădiri de sute de etaje, putem comunica instantaneu peste distanţe planetare, putem comprima ore de sunet şi imagine în cutii cât un mănunchi de frunze; cum de nu putem să ne controlăm tonul şi limbajul?
Sau e, să zicem, o întoarcere la natură? O revenire la origini? Păi atunci hai înapoi în copaci. Să zbierăm liniştiţi. Pădurile izolează fonic.

acest punct de vedere nu vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar se pare că e mai eficientă abordarea verbală vag articulată.

Moral

- de ce nu mă pricep la viaţa în societate

Ce ne facem, unde se duce lumea asta. nu mai avem morală, respect, decenţă, etc. Na-mă studiu de caz.
Mama îmi spune să-mi “pilesc colţii” şi să-mi “rod ghearele”, că nu-mi “înghite nimeni mofturile”. La polul opus, un prieten îmi laudă originalitatea manifestată, imaginaţi-vă, prin sarcasm şi scepticism.
Colega de bancă îmi ridică în slăvi fidelitatea faţă de prieten. (Presupun că şi el e de acord.) Prin contrast, tata mă vrea mai sociabilă, stare manifestată, după el, prin flirt cu cine apuc.
Bunica îmi aminteşte frecvent că “vorba dulce mult aduce”, încurajându-mă să tac şi să las să treacă certurile. Totuşi un număr de cunoscuţi îmi recomandă să-mi apăr părerile până în pânzele albe. negre sau divers colorate.
Las o ultimă părere spre a fi dezbătută. Cealaltă bunică mi-a explicat, într-un monolog întortocheat, cât de important e să nu accept nici un cadou de la “prietenul meu de atunci”, pentru a nu mă “îndatora”. Un alt punct atins în această să-i-spunem-discuţie: să nu spun nimănui ce simt pentru ei, fie de bine sau de rău.
Acum, să mă adaptez. Nu?

acest punct de vedere nu vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar poate că nu e acceptabil din punct de vedere social.

Montan

- de ce nu mă pricep la sporturi relativ extreme

Din colecţia “tineret, mândria ţării”, am plecat la munte. Nu mă înţelegeţi greşit. La munte, nu pe munte.
Doar că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la Buşteni. În jurul telecabinei de la Silva se învârtea de două ori coada de “varia animalia” – tocuri, poştetuţe, lanţuri ca la două degete de groase şi alt echipament de escaladă, potrivit cu ambientul.
Noroc că noi doi nu ne speriem aşa uşor. În adidaşi, blugi şi cu ghiozdanele în spate, pâş-pâş pe Jepii Mici spre Babele, cruce albastră, 3 1/2 – 4 ore, traseu interzis iarna, zonă frecventată de urşi.
De înţeles că plecam cu două mentalităţi diferite: eu inconştientă, la prima apariţie montană mai departe de Peleş, el încurajat de un succes anterior. Ne-a trecut repede. După 7 ore, lanţuri şi moloz, un picnic şi un atac de panică, paturile de scândură de la Cabana Babele au fost raiul.
Dar a fost extraordinar. Măcar că, după ce s-a evaporat adrenalina, am început să râd şi să plâng trântită pe pietre, măcar că seceta a ucis cascadele pe care le tot aşteptam, măcar că pe platou sunt grămăjoare de coji de seminţe, a fost ceva ce n-am mai făcut. Şi m-am simţit puternică.
Dar la următoarea ieşire, vreau la 5 stele.

acest punct de vedere nu vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar s-ar trezi avalanşele.

D. du Maurier, “Păsările şi alte povestiri”

De citit? Da. Nu noaptea.

De găsit: la bibliotecă sau anticariat.

15 nuvele şi povestiri din care una nu seamănă cu alta. Universul lor – permiteţi-mi acest clişeu – e o combinaţie ambiguă, mereu incertă, de banal şi extraordinar.

Păsările atacă coasta Angliei – nuvela îşi depăşeşte în tensiune ecranizarea semnată de Hitchcock. O călătorie de afaceri provoacă Întâlnirea dintre un scriitor şi prietena sa prin corespondenţă. Un bărbat se “trezeşte” din cotidian, iar Alibiul său începe să-i influenţeze acţiunile. Lentilele albastre îi rezervă o surpriză unei paciente oarbe. În vacanţa unei aristocrate plictisite apare Un fotograf oarecare. Un detectiv scoţian caută explicaţia unei sinucideri Fără motiv.

De remarcat:

• gradarea acţiunii şi descrierile;
• incertitudinea, sfârşiturile deschise, îndoielnice – citind Păsările şi alte povestiri, Eliade ar mormăi ceva despre “evadările din profan”, deşi i-ar sta în gât…
• …lipsa personajelor extraordinare, o constantă surprinzătoare mai ales în textele care alunecă în fantastic (ex. Escorta, Lentilele albastre, Iazul, Fracţiune de secundă).

G. Orwell, “Coming up for air”

De citit? Da.

De găsit: la bibliotecă. Nu ştiu de vreo traducere.

George Bowling are 45 de ani, o soţie şi doi copii, o casă cu ipotecă, o slujbă mediocru plătită, o talie în creştere şi o nouă dantură falsă. Anul e 1939, războiul pluteşte în aer. Furat de o asociere proustiană de gânduri şi amintiri, George povesteşte, fără artificii sau idealizări, viaţa sa din Little Bingfield, un orăşel englez dinaintea primului război.

De remarcat:

• tonul ironic, curgător şi nepretenţios al naratorului;
• contrastul dintre trecut şi prezent (Sadoveanu, unde eşti?);
• “seminţele” de “Ferma animalelor” şi “1984″ răspândite în text:

“And down this little hill a herd of pigs was galloping, a sort of huge flood of pig-faces. The next moment, of course, I saw what it was. It wasn’t pigs at all, it was only the schoolchildren in their gas-masks.“

“Christ! how can the bombers miss us when they come?“

Medieval

- de ce nu mă pricep la mulţimi

No, hai la Sighişoara. Mi-o pus Şefu’ mâna în cap de i-am convins pe ai mei că nu m-or mânca lupii, bagaje, ura şi la gară.
Şi ce-am vazut acolo? Gloată. Mulţime. Puhoi de lume, de toate felurile, naţiile şi culorile. Turnul cu Ceas schimbat în Turnul Babel.
Copii smiorcăiţi de la 4 la 40 de ani, cu o oprire importantă în puştii emo ciuruiţi de piercinguri şi atraşi ochioscopic de pământ. Dudui mai mult sau mai puţin înţolite, mai mult sau mai puţin potrivite în context, mai mult (fără mai puţin) zgomotoase. Roacheri dubioşi, roacheri fiţoşi, folkişti liniştiţi, minimali roz, manelişti (crapă-te, pământule!) gelaţi şi tupeişti.
Fac brăţări, fac codiţe, fac poezii pe loc, fac pe vampirul, fac muzică pe pajiştea din faţa catedralei, fără să fac cunoştinţă, fac chetă să ajung înapoi acasă, fac portrete, fac poze, fac fotografii, fac paradă de lentilele mele telescopice.
Şi ce-a mai fost? Muzică, teatru, dans, parade, proiecţie de film, artificii. Prea destul kitsch – închina-m-aş şi n-ai cui, închina-ne-am kitsch-ului. Dar şi bine, şi zâmbete complice, ca-ntr-o prietenie extinsă, şi bere şi chitări pe iarbă, şi luna foarte galbenă peste deal, şi o boabă de nostalgie pe trenul de noapte.
Mulţam fain, Sighişoară. Ne-om vedea la iarnă.

acest punct de vedere nu se vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar s-ar împiedica domniţele şi cavalerii.

Metaforic

- de ce nu mă pricep la teatru modern

Ce să fac eu sâmbătă dup-amiaza înspre seară? Hai să mă culturalizez. Teatru alternativ în parcul Tineretului, “teatru cu aripi”. Bine. La 6 mă îmbrac frumos şi sparg uşa spre a mă arunca în cuptorul avertizat portocaliu din afara apartamentului.

Proastă idee. Unde-i gratis, se culturalizează tot poporul, de la două grădiniţe până la entuziaşti ai muzicilor ambiguu-melodioase şi ai grătarelor pe bloc. Bine. Dă cu cotu’, stai pe vârfuri, strânge din dinţi când frumuseţea deloc silfidă din primul rând îţi înfige 20 de centimetri de toc în picior. Arta cere sacrificii.
Da’ tristeţea mea e, unde-i arta?
Metaforic, spectacolul a fost, poate, epopeea Îngerului care şi-a vândut Omul pe o Pană. Bine. Tot ce e scris cu majuscule pare important. Aventura Divinităţii şi Distrugerii din fiecare dintre noi, un Arhetip al Dualităţii Existenţei. Sau aşa ceva.
Practic, au fost doi nenea pe picioroange şi o tanti înţolită într-un cearceaf sclipicios. Au mai fost plozi care au smiorcăit la apariţia scheletei (sic!) şi observaţii spirituale din partea publicului, culminând cu “la voi acolo e frig? Că la noi e cald”.
Bine. Sunt limitată. Nu ştiu să mă bucur de noua creativitate. Păi ce vreau, dom’ne, să rămânem la Şeicspir ăla? Nu încurajez progresul? Ba da. Dar de mâine.

acest punct de vedere nu se vrea a se impune. mă fac şi eu că dau cu părerea. mai grav ar fi dacă aş da cu parul. nu de alta, dar ar cădea lumea de pe picioroange.